Poezie şi adevăr –

În anul 1977, cu ocazia Congresului Euharistic, monahul capucin Domenico da Cese, pentru canonizarea căruia astăzi se fac strădanii mari, organizează în Pescara o expoziţie cu fotografii ale maramei, expoziţie despre care ne relateză jurnalistul italian Renzo Allegri. În 1979, articolul acestuia cade în mâinile surorii Blandina Paschalis Schlömer, soră a ordinului trapist care distinge pe Chipul Mântuitorului, reprezentat pe marama de la Manoppello şi cel reprezentat pe Giulgiul de la Torino asemănări majore la nivelul feţei. Pictor iconograf german cu pregătire în farmaceutică, sora Blandina dezvoltă prin intermediul unor puncte orientative o tehnică de juxtapunere, numită Soprapostion, cu ajutorul căreia dovedeşte că faţa de pe marama de la Manoppello şi cea de pe Giulgiul de la Torino au aceleaşi dimensiuni. Începând cu anul 2003, sora Blandina trăieşte în Manoppello ca monah pustnic.

Ea a fost totodată cea care i-a stârnit interesul pentru maramă Dr.-lui Heinrich Pfeiffer S.J., profesor de istoria artei creştine la Universitatea Papală Gregoriană din Roma. Analizând îndelung această sfântă relicvă, acesta ajunge la convingerea că marama de la Manoppello este de fapt năframa pierdută a Veronicăi, aflată în Vatican.

La 23 septembrie 2004 în ziarul german WELT apare un articol intitulat „Adevăratul Chip a lui Hristos“. În acest articol, jurnalistul german Paul Badde ne face pentru prima oară părtaşi la îndelungatele sale investigări despre marama de la Manoppello.

La 1 septembrie 2006, Papa Benedikt al XVI-lea vizitează marama de la Manoppello.